Trăiesc cu gândul că am avut ce învăţa de la femeile din viaţa mea. Atât de la cele la care am ţinut, cât şi de la cele care s-au perindat pe culoarul sufletului meu precum vizitatorii pe holul spitalului. Grăbite sau nu, au trecut prin braţele mele cu intensităţi diferite.

Tot procesul ăsta de învăţare este un lucru bun pentru că m-aş priva astfel, în mod nefericit, de o sursă de inspiraţie. Dacă o femeie nu-mi poate deveni sursă de inspiraţie (şi nu mă refer la arta poetică), această situaţie ar reflecta modul sărăcăcios în care preţuiesc femeia cât şi momentele din viaţa mea.

O femeie te (poate) învaţă cum să-ţi calci o cămaşă corect, cum să nu ieşi pe uşă nearanjat şi până la ingredientele/condimentele ce lipsesc din mâncare sau muzica de care (să) te îndrăgosteşti subit. De la jocul răbdării până la arta concilierii, de la cum să pansezi o rană şi până la cum să te bucuri de-o reuşită.

În viziunea mea (“Un lider trebuie să fie vizionar” :D), una dintre cele mai importante lecţii pe care am avut şansa să învăţ de la femei (nu au fost aşa multe, însă fiecare şi-a lăsat amprenta proprie în modul cum îmi aşez paşii unul după celălalt) este cea a bunătăţii. Este acea bunătate văzută nu ca pe-o vulnerabilitate, ci ca pe-o forţă (poţi considera şi-a naturii). Acea forţă cu care poţi trece peste situaţii, vise şi chiar… oameni. (fără brutalităţi, da?). Desigur, această forţă n-o poţi aşeza în războaiele vieţii însă o poţi folosi pentru a face pace cu tine însuţi.

Există o inteligenţă care înfloreşte într-o grădină îngrijită doar de un anumit tip de privire.

barbat-femeie-flori