Alergăm atâta prin viaţă şi încercăm să răzbatem în tot haosul acesta, care pare fără vreo ieşire şi te opreşti zicându-ţi: „Eu ce-mi doresc? Ce mă face fericit/împlinit?”. Ajungem să promitem mult şi multe, să facem puţine lucruri, luăm tot(ul), oferim nimic(uri), ţipăm, urlăm, minţim, purtăm războaie psihologice. Îngrădim judecata celuilalt cu a noastră, alterăm caractere ca pe urmă să ajungem obosiţi şi să dăm din coate pentru a ne opri fără a fi avut vreun ţel. Bârfim, jignim, atacăm mişeleşte (nu contează metoda, atâta timp cât rezultatul e important), călcăm pe toată lumea pentru fericirea proprie, o clădim pe/prin suferinţa celuilalt, vorbim urât iar pe urmă avem pretenţia şi ne batem cu pumnul în piept că suntem oameni, nişte fiinţe superioare.

Vezi case mari şi impunătoare, maşini luxoase şi hainele scumpe pe care ni le-am dori şi noi. Credem cu tărie că alea ne-ar aduce fericirea care ne lipseşte (de atâta timp). Dar, stai o clipă şi reflectează, tu de lucrurile acelea duci lipsă? Căutăm mereu „efectele tari”, ne îmbătăm mintea cu fel şi fel de gânduri şi ne plafonăm în gândire. Ajungem să mărturisim iubiri inexistente, să vociferăm mereu „te iubesc” fără acea intensitate specifică… ajungem să furăm inima şi trupul pentru o simplă plăcere. Ne-am creat o alură de zei (intangibili). Ce ne-am dori cu adevărat? Dominare, putere, control? Ce ne-ar mulţumi pe noi, în adevăratul sens al cuvântului? Vrei să te opreşti din alergat şi să te gândeşti ceea ce-ai vrea?