Te-ai întrebat dacă te iubeşti, dacă-ţi permiţi de-a te juca? Sau e doar un joc pentru cei mici… sau poate o întrebare puerilă? De ce căutăm compania celor micuţi? De ce ne amuzăm când fac boacăne şi spun câte-o prostioară şi de ce ne comportăm precum ei în unele situaţii? Pentru că… exact, suntem nişte copii. De ce unii au impresia că a fi copil înseamnă a-ţi pierde maturitatea? Nu înseamnă să fii sincer cu tine şi cu cei din jur, să spui adevărul şi să explorezi o lume nouă. Regăseşte-te, răspunsul e-n tine şi doar la tine. Vrem să fugim de asta şi ajungem să ne întoarcem tot la asta, e o trăire prin care-ţi recapeţi inocenţa.

Pe vremuri, când ne jucam baba-oarbă (mă gândesc că majoritatea ştiţi jocul), trebuia să fii legat la ochi cu ceva şi să mergi după instinct pentru a-l găsi pe celălalt (cald/rece). Acum, la maturitate, crezi că ai reuşi să fii legat la ochi şi să nu ai 1001 întrebări ? Gen: Dacă mă lovesc, dacă e o groapă în faţă, dacă şi dacă…  un copil, ar fi făcut-o doar, pentru că… e doar un joc şi aşa va fi. Noi ne plafonăm şi ne găsim în cap atâtea gânduri care pot apărea încât uităm că e doar un joc şi devine altceva.  Când ai uitat copilul din tine şi de ce? Mai ştii să te joci, să râzi, să uiţi de grijă uneori… un copil nu se gândeşte dacă are ce mânca/bea, va ştii doar că-i este foame, somn, sete etc. El are încredere şi noi nu, pregătim în cel mai mic detaliu tot. Lucrurile se rezolvă de la sine, fără să forţăm noi nota. Mă întreb, cum reuşesc shaolinii să fie aşa? Sunt senini, veseli, puşi pe glume… exact, ca nişte copii. Ăla e copilul din ei, află-l şi tu, sunt sigur că e acolo.

În copilărie, suntem învăţaţi să facem lucrurile într-un anumit fel, să fim într-un anumit fel şi să ne ridicăm la anumite standarde. Părinţii ne-au impus o anumită educaţie, în şcoală am fost învăţaţi să facem anumite lucruri, în facultate să ne specializăm pe anumite domenii şi tot aşa… Nu este puţin obositor? Tu meriţi o pauză, să fii copilul acela. Meriţi să vezi cine e lângă tine, ce ai lângă tine, ce hobby-uri îţi place, explorează-le. Poţi spune „azi doresc să mă joc cu alea, azi vreau să pictez, azi vreau să dansez…”, totul e perfect normal atâta timp cât o ţii la un nivel de normalitate şi nu faci din „copilul” tău un mod de viaţă pentru viitorul tău.

Cum ai putea să-ţi restabileşti legătura cu copilul din tine? Păi, aşterne-ţi gândurile pe-o foaie (sper că nu mintal): ce-i place copilului din tine, ce jocuri ai juca, iti mai amintesti de copilarie, ce te impiedica sa fii copil, ce emoţii ai prin copilul din tine, ce te face să te simţi confortabil, ai vreo suferinţă dacă te gândeşti la copilul din tine? Ştiu, probabil îţi va fi greu să răspunzi la întrebările astea, au existat tensiuni din copilărie… dar, poţi regăsi puntea acea între tine şi copilul din tine. Cineva zicea „Am petrecut mulţi ani în şcoală şi mulţi ani uitând pentru ca să o pot lua de la început”… asta spune că pe undeva, şi-a pierdut legătura cu el însuşi. Rezolvă-ţi problemele iubindu-ţi copilul din tine şi lasă lucrurile să vină de la sine (asta nu înseamnă să fii un trântor:D). Dacă nu ştiţi ce v-ar plăcea, mergeţi într-un parc sau oriunde v-ar aduce aminte de copilul din voi. Bucuriile unui om nu sunt măsurabile în bani, sclipire. Sunt simple, cum ar spune mulţi: banale. Aplică reţeta care ţi se potriveşte cel mai bine.
Aştept copilul din voi şi data viitoare