Cândva, vorbele erau punţile de legătură între oameni. Majoritatea problemelor sunt provocate din lipsa comunicării; nu mai avem timp să discutăm, să ne spunem/exprimăm sentimentele, trăirile, gândurile. Facem totul pe fugă şi comunicarea rămâne undeva tot mai în spate. Ne mirăm că un cuplu se destramă, el pleacă pentru că ajungeau să nu mai comunice (aproape) deloc… ea pleacă pentru că el e prea ocupat ca să o asculte şi pe ea. Părinţii îşi maltratează copiii fără să se mai intereseze/pese şi de partea lor de poveste. Copiii pleacă de acasă pentru că nu se (mai) pot înţelege cu părinţii. Angajaţii sunt nemulţumiţi pentru că au impresia că pe ei nimeni nu-i ascultă, şefii sunt irascibili pentru că nu au timp să comunice cu nimeni…
Am ajuns să fim monosilabici, uneori (deseori) ne înţelegem doar prin gesturi şi lăsăm cuvintele deoparte. Ni se pare mai important un telefon decât propriul copil… Ni se pare mai important meciul de fotbal/prietenii decât iubita/nevasta care plânge. E mai bună telenovela decât un iubit/soţ nemulţumit. Încet, cu paşi mărunţi şi siguri ne (s)cufundăm în ceva nedefinit, fără cuvinte.
Dorim soluţii, vrem să ştim de ce ni se destramă relaţia/căsnicia. De ce copiii nu ne mai ascultă şi de ce părinţii nu ne (mai) înţeleg. Angajaţii îşi dau demisia în masă şi toată lumea ne ocoleşte…
De ce oare? Căutăm răspunsuri, mergem la psihologi, preoţi, încercând a ne regăsi. E acel strigăt mut al disperării.

Unele clipe sunt de nedefinit iar acelea sunt cele în care două suflete (îşi) vorbesc într-o limbă ce este înţeleasă doar de ele iar când tot ce-i uman tace, ele se unesc t(r)ainic pentru viaţă.

Ascultaţi, este o piesă veche dar frumoasă.

Vă mulţumesc, cititorii mei!